Rasul este unul dintre cele mai placute si mai de neinteles elemente ale vietii noastre emotionale. Desi pare o naivitate de adult, nu am renunta nici in ruptul capului la beneficiile sale nici in cele mai sobre momente ale existentei. Tocmai de aceea rasul a ajuns si el, sub lupa curioasa a cercetatorilor, care se straduiesc sa ii gaseasca o explicatie.
e place sa fim veseli. Lucrul acesta este asa de evident, incat nici nu il punem vreodata la indoiala. Ba chiar ii privim cu uimire pe cei care declara contrariul, ca si cum ar fi niste ciudatenii ale naturii.
Putem provoca rasul celorlalti in mod intentionat sau involuntar, insa cand este vorba sa fim noi insine contaminati de el, acest lucru se intampla cu totul spontan.
Nu ne putem forta sa radem autentic si, daca incercam sa trisam sursa comicului, punandu-ne in functiune mecanismele de intelegere, ii rapim savoarea si esenta.
Cu alte cuvinte, rasul inseamna spontaneitate, surpriza si buna dispozitie in stare pura.
Dar ce anume ne face sa radem? Suntem oare singura specie inzestrata cu un astfel de mecanism psihologic?
Cum functioneaza mecanismul rasului ?
„Doi politisti discuta:
–Dar cum a murit pacientul pe care l-ati dus de urgenta la spital ieri, cu o duba de la Circa 1?.
–Nu stiu cauzele. Dar am inteles ca la autopsie s-a zbatut mult“.
La inceputul secolului XX este publicat eseul filosofului Henri Bergoson, Rasul. Lucrarea incearca sa explice principiile interne de functionare care duc la provocarea rasului.
Se pare ca, desi radem in mod neasteptat si pe negandite, mecanismele de culise ale acestei stari sunt mult mai complexe si mai previzibile.
Alina, 29 de ani, PR, isi aminteste amuzata un episod din ultima vacanta petrecuta la munte:
„Eram cu prietenii si cu iubitul meu in mijlocul unei partide de pocher. Atmosfera era incordata de ai fi zis ca jucam pe adevarate averi. Nu vedeam si nu auzeam nimic in jurul nostru, doar jocul conta.
Dupa o pauza de tigara ne-am intors cu totii la carti. Intre timp, printr-o intamplare, scaunul prietenului meu fusese dat mai la o parte.
El a venit, insa, foarte preocupat, cu mintea la ale lui, a dat sa se aseze, automat, acolo unde se presupunea ca ar fi fost scaunul.
Bineinteles ca a disparut sub masa, vaitandu-se. Si, intr-adevar, oricat mi-era de drag, prima mea reactie a fost sa rad cu gura pana la urechi.
Cu cat parea mai surprins, cu atat hazul nostru era mai mare.
Timp de cateva secunde, ingrijorarea mea, a noastra, pentru starea lui (se lovise, intr-adevar) a fost complet estompata de comicul situatiei.
Nu mai era o persoana draga, ci o victima care nu pricepea ce patise, in timp ce noi, teferi, inteleseseram deja totul.
Intelegerea a ceea ce se petrece intr-un context comic este, prin urmare, conditia de a putea rade in voie. Dar, paradoxal, ea nu este un proces constient.
In momentul in care incepem sa analizam sursa comicului, ea ne devine explicita. Ramane logica, dar dispare hazul.
Asa se intampla si daca, pentru o clipa, empatizam cu cel care ne starneste rasul sau ne percepem ca victime ale unui context considerat altminteri haios: apare sentimentul, dar dispare hazul.
Totul a inceput cu un gadilat
Bergson considera ca rasul este legat in mod esential de conditia umana. Se pare, spun cercetatorii astazi, ca are dreptate intr-o anumita privinta: rasul este, cel putin in majoritatea cazurilor, un act social.
Nu prea radem de unii singuri si, de cele mai multe ori, contextul public este cel care ne in deamna la a face haz.
Dar rezultatul surprinzator, care scoate rasul de sub monopolul omului, este urmatorul: si animalele rad.
Acest lucru a fost remarcat chiar de Darwin si, ulterior, de cercetatori precum Jane Goodall.
Cimpanzeii si alte primate chicotesc si scot sunete specifice, deloc arbitrare, atunci cand se joaca, socializeaza si se gadila.
De altfel, se pare ca acesta din urma ar fi si cel mai vechi stimul al rasului. Cu alte cuvinte, stramosii nostri stiau sa rada foarte bine.
Faptul ca acest gest este atat de vechi si profund social (cine nu stie cat de contagios este rasul ?!) arata ca, in timp, evolutia ne-a pastrat niste mecanisme de decodare a lui avand o baza genetica reala.
Dar, daca facem acest lucru de atat de multa vreme, care este cauza ?
De ce radem?
Cercetatorul Robert Provine aminteste de un experiment realizat de un grup de studenti. Acestia au observat 1.200 de cazuri de ras in cele mai comune contexte (la mall, in universitati).
Luand drept criterii tipul de audienta si genul persoanelor cuprinse de haz, autorii proiectului au descoperit ca, in mod neasteptat, rasul nu avea prea mare legatura cu gradul de umor al replicilor.
In plus, cei care radeau erau mai degraba chiar vorbitorii si nu ascultatorii.
Se pare, prin urmare, ca radem pentru a trimite mesaje celor din jurul nostru. Acest lucru pare si mai evident atunci cand este vorba de raporturile sociale intre sexe.
Se pare ca exista o legatura direct proportionala intre cat de mult rade o femeie in prezenta unui barbat si cat de atrasa este de el.
Sorin, 36 de ani, inginer, povesteste: „Nu m-am considerat niciodata un tip irezistibil. Dar, este adevarat, mi s-a spus de multe ori ca sunt foarte haios.
Inca de mic, la scoala eram considerat cel mai simpatic baiat din grup.
Si, intr-adevar, am constatat in timp ca umorul si zambetele sunt o carte de vizita foarte buna. Tot asa cum mi-am dat seama ca pot fi si o modalitate de cucerire.
De altfel, femeile care nu aveau nici in clin nici in maneca cu mine erau mai mereu indiferente la glumele mele“.
Dincolo de rasul simpatic, atragator, sau de umorul cumsecade, mai exista si cel aparent.
De ce ii ironizam pe cei din jurul nostru atunci cand consideram ca o merita? Raspunsul vine tot din partea evolutionistilor.
Steven Pinker, psiholog evolutionist, considera ironia o adaptare sociala. Ea este o arma fina, care ne ajuta sa ii sugeram cuiva ca ne simtim jigniti, agresati de acesta, fara a suporta costurile unui conflict real.
Victoria, 34 de ani, medic, isi aminteste: „Mama m-a invatat intotdeauna ca unui om ii poti spune orice in gluma. Este modul cel mai elegant si mai sigur de a te descarca.
Daca el alege sa inteleaga o aluzie sau o mica ironie, este prefect; primul pas spre rezolvarea conflictelor cu el a fost facut.
Daca nu, oricum totul era spus in gluma, deci nu are de ce sa se simta afectat“.
Rasul, crearea unui context comic, zambetele, umorul, toate acestea pot fi mecanisme psihologice bune in diferite contexte sociale, dar si personale.
Hazul de necaz
Cristian Georgescu, trainer si psihoterapeut in consiliere experientiala individuala si de grup, vorbeste despre modul in care este vazut umorul ca mijloc de aparare in psihanaliza freudiana.
„In lucrarea sa Cuvantul de spirit si raportul sau cu inconstientul, Sigmund Freud studiaza umorul asa cu il putem gasi in piese de teatru sau opere literare.
Prin termenul «spirit», el se refera la umorul «premeditat», gandit in prealabil si transmis intr-un tip de mediu sau altul.
Desi gasim si aici informatii relevante, eseul sau din 1927, Umorul, discuta mai mult umorul spontan, asa cum apare in conversatiile cotidiene.
Ceea ce ne atrage in mod deosebit atentia este felul in care trateaza «geneza beneficiului de placere umoristica», pe care il pune pe seama principiului economic.
Despre ce este vorba? Freud ia ca exemplu situatia unui pungas care este dus la spanzuratoare intr-o zi de luni, iar acesta exclama: «Iata o saptamana care incepe bine».
Autorul continua prin a explica cum ar percepe un ascultator situatia de fata. Pungasul are, in acel moment, potentialul trairii unui afect negativ puternic, cu care ascultatorul va empatiza.
El neaga insa aceasta stare: nu da voce emotiilor sale si nu le comunica siesi sau celor din jurul sau, ci recurge la umor.
Astfel, este scutit de «risipa afectiva», care ar fi survenit odata cu confruntarea trairilor sale reale.
„Fara indoiala, esenta umorului consta in aceea ca ne economisim afectele pe care le-ar prilejui situatia si trecem peste aceasta cu o gluma despre posibilitatea unor astfel de manifestari“, afirma Freud in Comicul si umorul.
Umorul este unul dintre multele mecanisme de aparare descrise in psihanaliza, fiind considerat o arma defensiva sanatoasa.
O doza de umor ne poate ajuta sa trecem cu succes peste situatii critice, iar autoironia ne dezvolta un psihic adaptabil, deschis la noi informatii si capabil sa se adapteze la schimbari in mediul sau.
Teoria rasului, la Henri Bergson
Rasul are trei trasaturi fundamentale, sustinea filozoful Henri Bergson: este inteligent, aminteste de ce este uman si este neutru emotional.
Radem pentru ca intelegem o anumita structura a unor evenimente care ne sunt povestite, pe care le vedem, le auzim intamplandu-se altora.
O facem insa numai atunci cand nu suntem partasi la ele din punct de vedere afectiv. Nu noi suntem cei care aluneca pe o banana in comediile clasice si nici cei speriati in secventele de tip „camera ascunsa“.
Rasul este produsul ratiunii reci, detasate de orice implicare emotionala, credea Bergson.
In Filozofia rasului, ceea ce ne face sa ne punem pe ras, sustine el, este intalnirea – plina de contraste si imprevizibil – dintre rigiditatea „mecanica“ si flexibilitatea, mobilitatea presupusa de tot ce este uman si viu.
Iata, deci, de ce ne amuzam cand oamenii cad alunecand pe o coaja de banana: ei devin, spontan, victime ale legilor obiective si necrutatoare ale gravitatiei, pentru ca uita – subiectiv, emotional – sa fie atenti pe unde merg.
Ne amuza, prin urmare, inertia sau, dimpotriva, graba inteligentei confruntate cu un eveniment oarecare.
Radem si cand noi, privitori neimplicati si obiectivi, recunoastem emotia, vie si plina de surprindere, a celui care, confruntat cu o anumita situatie, ii cade victima intr-un fel sau altul pentru ca pur si simplu nu a priceput la timp ce i se intampla.
“Iubirea este de fapt mila fata de tine proiectata asupra altuia sau uitarea de sine care se inalta pe o prealabila constiinta a eului propriu“, spune Gabriel Liiceanu…
Magazinele de vise le găseşti fără efort, la distanţă de un click, pe internet sau pe strada când ai ieşit la o plimbare cu prietenii. Culorile ţipătoare, desenele distorsionate, panourile sau sfatul amicilor te aduc uşor în faţa tejghelei. Conştiinţa care tocmai dorea să îţi amintească de pericolul drogurilor este asigurată cu uşurinţa de aparenta inofensivitate, legalitatea şi popularitatea pe care o au aceste pliculeţe cu prafuri în rândul tinerilor. Dacă mai exista în mintea ta o izbucnire de împotrivire ce nu a fost încă anihilată, vânzătorul sau chiar prietenii tăi intervin cu argumente solide. Ideea ca nu sunt droguri te linişteşte, altfel de ce ar mai fi fost legale?! 
trupul fizic. Nu sunt doar vorbe.